5 iulie 2007

incă o poezie albastră

Întinde palmele
Şi ia acest strop de suflet.
Priveşte prin el
Ca printr-un glob de sticlă
Şi-ai să mă vezi
Aşa cum sunt cu-adevărat.
Un ghemotoc de
Sentimente, amintiri şi vise
Semne ale inimii mele
Şi-ai să-nţelegi
Că tot ce ştiu
E doar să te iubesc.
Priveşte în inima ta
Şi nu lăsa timpul
Prin noi ca să gonească
De sentimente, de iubire
Să fim goliţi
Iar locul lor
În veci să îl ocupe
Dezamăgiri, regrete
Iar dacă atunci abia
Curaj noi vom avea
Târziu va fi.
Întinde mâna ta
Ca să o cuprinzi pe-a mea
Şi ai să vezi ce bine este
Căci tot răul ce-a fost ieri,
De-acuma nu mai este.
Soare şi lumină
În valuri se vor revărsa
Ca semn al sufletelor noastre
Păstrând iubirea ce ne va lăsa
Un suflet tânăr dincolo de moarte.

2 comentarii:

Anonim spunea...

de ce nu poate fi poezia rosie?de ce nu poate fi dura?de ce nu poate fi crunta?de ce trebuie sa-ti plangi frumos dwe mila?twe ajuta cu ceva?

theseea spunea...

poezia poate fi si rosie si dura si asa cum o simte cel care o scrie. atunci ma simteam albastra.

multumesc de trecere.