Miralia - visul unei nopti de toamna

Povestea unui înger trist

Pe o insulă a nimănui,
Şi despre care nu se poate povesti,
Stătea cineva cu picături de apă
Pe frunte, pe obraji, pe buze,
Ştia doar să aprindă candele,
Una, două, trei...până la şapte.
Şi dansa apoi în armoniile toamnei,
Mângâind nisipul cu tălpile albe.
De-şi deschidea ochii,
Oricine putea privi peisajele
Îngenunchiate urlând a înviere.
Te speria privirea aceea
În pasteluri incandescente.
Părea un înger trist,
De fapt aşa i se spunea mereu,
Cu toate că nimeni nu încercase
Să-l atingă, să-i simtă durerile.
Îl trăgeau de aripi, în jos,
Din ce în ce mai jos,
Şi văzându-l atât de aproape
Îl priveau ca pe ceva neobişnuit
Apoi îl lăsau singur, învelit
Într-o ţesătură transparentă
Plângea doar când ploile
Îi inundau trupul firav
Ca nu cumva lacrimile
Să deranjeze pe cineva.
Ţinea cărbuni încinşi în palme
Şi se învăluia în durere
O altă haină numită acasă.
Noaptea îi mirosea pletele
Ce purtau iz de narcise
Şi-i legăna pruncul
Pe care nimeni nu dorea să i-l vadă.
După ce oamenii i-au smuls aripile
L-au lăsat uitat cu inima sângerândă
Şi cu un zâmbet tâmp
Pe care s-au chinuit în zadar
Să-l scrijelească.
Minutele se rupeau sub paşii lui
Despletindu-i fluviile dorului
De a fi OM, nu doar pentru el,
Pentru alţii.