Revolta unei mame
Am citit cateva texte recente pe diverse bloguri despre uimirea dusa spre soc a relatiei dintre o mama si fiul ei asa cum fiul o percepe si intelege din perioada in care cei doi erau unul singur.
Astfel ca intr-o discutie cu cel ce se afla in ipostaza de mai sus i-as spune asa:
NU trebuie sa ai puterea cuvantului de a spune ceva atata timp cat tu insuti nu esti "in pantofii" celuilalt.
Numai o femeie care poarta sau a purtat in pantec un copil poate spune cu adevarat ceea ce a simtit.
Si eu cand imi purtam in pantec copilul fara sa stiu ca e fata sau baiat mi-am dorit pana in secunda nasterii sa fie fata si tot timpul cand gandul ca poate va fi baiat aparea ma apuca groaza si furia fiind atunci in mintea mea in stare de orice ca sa scap de el. Este o stare emotionala in limitele normalului pentru o persoana cu hormonii excitati si lasati sa faca ce vor.
Totul pentru mine s-a schimbat in clipa in care l-am vazut pe masa alaturata unde neonatologul si asistentele il curatau si verificau daca e sanatos. Atunci l-am zarit prima data avea un capsor asa mic firav cu fire de par roscovane. Atunci neputand sa imi controlez recatiile am inceput sa plang. prima clipa nu stiam de ce plang. Regretam ca am un baiat si nu o fata? Ma bucuram ca am un baiat care mostenise culoarea parului de la bunicul meu care inca il iubesc in ciuda anilor multi stransi de cand a plecat spre zari albastre? Eram pur si simplu fericita ca am un copil ca e frumos si ca Dumnezeu m-a ales si pe mine dintre cele ce au primit darul de a fi mama.
David s-a nascut la 10.25 dimineata in ziua de 24 septembrie. Din motive care inca nu le-am inteles nu am avut voie sa il vad decat seara cand a fost adus sa fie alaptat pt prima data. A fost unicul baiat din salon nascut in acea zi. Cel mai somnoros si cel care in ciuda insistentelor asistentei nu a dorit sa ia prima mas. Avand-ul asezat pe brat imi era frica si sa rasuflu sau ca nu cumva sa ma misc si sa ii creez disconfort. Eram emotionata si plangeam de bucurie. Atunci am inteles clar ca imi iubeam copilul indiferent de starile trecatoare din primele 9 luni impreuna.
Revenind... nu mai vorbi atat de dur la adresa a ceea ce s-a intamplat cu tine pentru ca in ciuda a tot si a toate eu cred ca sunt mandrii de tine asa cum esti cu toate bune si rele de acum, din trecut sau viitor.
Astfel ca intr-o discutie cu cel ce se afla in ipostaza de mai sus i-as spune asa:
NU trebuie sa ai puterea cuvantului de a spune ceva atata timp cat tu insuti nu esti "in pantofii" celuilalt.
Numai o femeie care poarta sau a purtat in pantec un copil poate spune cu adevarat ceea ce a simtit.
Si eu cand imi purtam in pantec copilul fara sa stiu ca e fata sau baiat mi-am dorit pana in secunda nasterii sa fie fata si tot timpul cand gandul ca poate va fi baiat aparea ma apuca groaza si furia fiind atunci in mintea mea in stare de orice ca sa scap de el. Este o stare emotionala in limitele normalului pentru o persoana cu hormonii excitati si lasati sa faca ce vor.
Totul pentru mine s-a schimbat in clipa in care l-am vazut pe masa alaturata unde neonatologul si asistentele il curatau si verificau daca e sanatos. Atunci l-am zarit prima data avea un capsor asa mic firav cu fire de par roscovane. Atunci neputand sa imi controlez recatiile am inceput sa plang. prima clipa nu stiam de ce plang. Regretam ca am un baiat si nu o fata? Ma bucuram ca am un baiat care mostenise culoarea parului de la bunicul meu care inca il iubesc in ciuda anilor multi stransi de cand a plecat spre zari albastre? Eram pur si simplu fericita ca am un copil ca e frumos si ca Dumnezeu m-a ales si pe mine dintre cele ce au primit darul de a fi mama.
David s-a nascut la 10.25 dimineata in ziua de 24 septembrie. Din motive care inca nu le-am inteles nu am avut voie sa il vad decat seara cand a fost adus sa fie alaptat pt prima data. A fost unicul baiat din salon nascut in acea zi. Cel mai somnoros si cel care in ciuda insistentelor asistentei nu a dorit sa ia prima mas. Avand-ul asezat pe brat imi era frica si sa rasuflu sau ca nu cumva sa ma misc si sa ii creez disconfort. Eram emotionata si plangeam de bucurie. Atunci am inteles clar ca imi iubeam copilul indiferent de starile trecatoare din primele 9 luni impreuna.
Revenind... nu mai vorbi atat de dur la adresa a ceea ce s-a intamplat cu tine pentru ca in ciuda a tot si a toate eu cred ca sunt mandrii de tine asa cum esti cu toate bune si rele de acum, din trecut sau viitor.
Comentarii
Si, e adevarat ca nu stii cum si cand incepi sa il iubesti...pur si simplu, te trezesti ca nu ai mai putea exista fara el!
E un articol foarte "realist", daca se poate vorbi astfel despre sentimente.(Cu o exceptie: eu nu am avut momente de "respingere". L-am vrut chiar de la inceput.)