Ionatan

Omul ruginiu

Alunecă-n toamnă un om ruginiu,
De parcă-i o frunză de brusture.
Stropi mari de-ntuneric de el se aţiu
Şi-ncepe tăcerea să-l usture.

Duce cu sine un palat de amar
Şi un iaz de-ntristare pe margine.
Sare adesea din habar în habar
A lui străvezită imagine.

Tac de acolo şi de nicăieri
Rare-ale lui dumiririle…
Doamne, cu ce nestemate puteri
Tu poţi să îl lege iubirile?

Îl ridici şi îl pui într-o naştere iar,
Un copil e acuma, un gângure…
De un Duh de la Tine l-ai făcut sanctuar,
De o mare căinţă el plângure…

Şi iese din toamnă un om ruginiu,
Nici el nu mai ştie că iese.
Ca şi cum îl urmează, de el se aţiu
Fericite miresme mirese.

ionatan - Jurnalul scrierii iubirii

text si imagine